Istoriile ce se intersectează în Supa de la miezul nopţii sînt rememorate din cîteva perspective diferite: a lui Marcu S mărtin (cu care se şi deschide cartea), a celei de-a doua soţii, cosmopolita Pauline Mocanu (care reuşeşte să evadeze, în anii ’70, din Rom nia comunistă, stabilindu-se la Bruxelles…) şi a straniei Todora, cea vizitată de îngeri, a treia soţie a farmacistului – adăugîndu-se, mai spre final, vocea unui iubit al Todorei, un citadin, spre deosebire de ceilalţi naratori. Toate aceste voci alternează capricios, reconstituind – de-a lungul a cinci capitole care corespund tot atîtor zile de rememorare a propriului trecut, în pragul unei decizii finale, inteligent eufemizate… (capitolele se intitulează „Vineri“, „Sîmbătă“, „Duminică“, „Luni“, „Marţi“…) – o istorie care începe într-un registru „realist“ şi sfîrşeşte undeva la graniţa cu miraculosul şi/sau cu realismul magic. Un roman al relaţiilor interumane „otrăvite“ (a se vedea, în acest sens, şi semnificaţia expresiei din franceză „le bouillon d’onze heures“, la care trimite explicit autoarea…) se transformă, de la o pagină la alta, într‑o istorie a redempţiunii prin suferinţă şi prin sublimare artistică – căi deschise către o dimensiune abia întrevăzută aici, dar pe care o putem regăsi în poezia cu fond mistic a Martei Petreu. Un filon poetic străbate, de fapt, şi romanul de faţă. Şi îi dă adîncime.
