Romanul amestecă prin intersecţii de fraze şi situaţii planul de suprafaţă al unei probabile poveşti de iubire a tînărului Arthur, amicul naratorului, şi a rafinatei Lady Muriel Orme, în contextul socio-istoric al epocii victoriene, care lasă să transpară în dialoguri o serie de dileme şi frămîntări specifice, cu planul de adîncime al unei lumi de basm, în care doi fraţi – Sylvie şi Bruno –, ba copii, ba elfi, te învaţă să redescoperi frumuseţea uitată a lumii, fie ea chiar una de care te simţi, mai degrabă, „bîntuit“. Astfel se aşază în poveste profesori care citesc sforăind, fripturi dez-fripte, (im)posibile coborîri la înălţimea unui cartof… pentru a-l săpa pe la spate, frămîntări pentru stîngurile (adică drepturile) mulţimii, camere ce nu au uşi, ci numai ferestre, un Shakespeare domestic, pe înţelesul broaştelor, ori cine mai ştie cîte alte asemenea năstruşnicii care amintesc oarecum de Alice în Ţara Minunilor. La celălalt pol, personajele, din decorul victorian al poveştii, pun în mişcare tot felul de idei ştiinţifice, filozofice, religioase, observaţii morale ori de natură socială ce taxează formalismul găunos al unor practici, trimiteri la literatură, îndeosebi la literatura de consum a epocii. Acelaşi narator face ca trecerile dintre cele două planuri să fie aproape imperceptibile, rămînîndu-i cititorului sarcina de a decide cine „comandă“ în joncţiunea imprevizibilă a raţionalului cu iraţionalul. „Ce repede alunecăm în absurd!“, constată chiar naratorul la finele unuia dintre capitole.
