în scena9.ro

Felul în care Leucuţa transformă treptat naivitatea, banalitatea şi clişeele iniţiale într-o pastă bizară reprezintă principala calitate a romanului. Amatorii de glume metatextuale primesc numeroase bonusuri. De pildă, un personaj din roman citeşte o povestire mai veche a lui Leucuţa (Sticlă: O biografie în viu grai a Clarei Munro), reprodusă imperturbabil de-a lungul a peste 30 de pagini. Cineva fumează ţigări Red Apple (un brand ficţional împrumutat din filmele lui Tarantino). Lui Bob Dylan îi este atribuit un playlist cu care n-are nici o legătură (gen Where the Streets Have No Name, cîntecul lui U2, sau Born to Run al lui Bruce Springsteen). În general, muzica joacă un rol important, de la sugestiile muzicale care punctează fiecare capitol pînă la trimiteri aparent nevinovate la „o gaură neagră supermasivă”. În concluzie, Hoodoo e o carte care m-a intrigat prin conceptul ei, deşi m-a convins doar parţial. Ar fi cîştigat dacă autorul ar fi tăiat vreo 200 de pagini, dacă ar fi renunţat la firele irelevante (aventurile sentimentale şi erotice ale unui personaj secundar sînt lipite cu totul artificial) şi dacă schimbarea de cod s-ar fi produs la jumătate, nu spre sfîrşit. Dar, oricum, raportat la media prozei rom neşti contemporane, care se scaldă într-un realism minimalist şi predictibil, romanul lui Cosmin Leucuţa este suficient de bizar încît să poată fi considerat original.