pe timpul.md

Aș defini această carte drept un roman al violenței, fără să mă g ndesc aici la finalul cărții, care e mai mult o formulă de a coborî spectaculos cortina. Adevărata violență e cea împotriva propriei persoane: alcool, lipsa somnului, autodistrugere ș.a. Apoi sînt bătăile de cartier, violența școlară, ura. O pagină de o cruzime ieșită din comun e cea a luptei băieților ITB-iști cu șobolanii. Descris cu detașare și cu lux de amănunte, episodul pare să însumeze o lecție de supraviețuire, un „care pe care”, înt lnit pe tot parcursul cărții. Un episod care mi-a întors stomacul pe dos (ceea ce nu e puțin lucru pentru o pagină de ficțiune). După acest plan al violenței, iese în evidență un alt roman: unul al ratării, exact atunci c nd toate par să fi ajuns la apogeu. Și probabil despre acest aspect vorbește actul din final (vă las să îl descoperiți singuri), c nd, după o redresare disciplinată ce ar părea că poate deschide un drum, urmează închiderea lui definitivă odată cu piatra poroasă de pe plaja Cretei, ce încă mai păstrează căldura zilei. Ar fi nedrept față de carte să nu amintesc și faptul că în ciuda z mbetelor ce apar în timpul lecturii, Copilăria lui Kaspar Hauser e și un roman de o tristețe aparte. O poveste tristă în care ai vrea să poți interveni ca să „îndrepți lucrurile”.