Apostrof, nr. 3

András Szabad din Sfîrşitul e ostil întîlnirilor tatălui lui cu foşti colegi din închisoarea politică pentru că suspectează că unul dintre ei ar  fi provocator. În afară de suspiciunea faţă de Celălalt, cu ce alte sechele credeţi că am mai rămas în urma regimului comunist?

Dacă bine ştiu, un fumător care a fumat timp de un an are nevoie de cel puţin şapte ani pentru a-şi curăţa plămînii. Situaţia e asemănătoare în cazul multor otrăvuri. Comunismul, în felul lui, poate fi considerat un fel de otravă, la fel şi fascismul şi, în general, orice ideologie politică sau religioasă extremă. Toate sînt răspunsuri nepotrivite la probleme reale. La început, tocmai realitatea problemelor legitimează aparent aceste ideologii. Comunismul, la fel ca fascismul, s-a impregnat în sufletele noastre ca arsenicul. De care, evident, vrem să scăpăm. Şi aşa se declanşează cel mai primitiv mecanism de apărare, negarea. Mai exact, negarea existenţei problemelor cu care aceste ideologii se joacă. Acum, ulterior, e practic cel mai înalt preţ pe care îl plătim în urma acestor epoci. Faptul că nu avem nicio şansă de a rezolva problemele reale, pentru că nici măcar nu îndrăznim să ni le punem, temîndu-ne că ele vor duce la fascism sau comunism, sau, mai pe şleau, la cel mai mare păcat: genocidul.