în Vatra nr. 1-2

Conceput de coordonatori ca un roman de partea emancipării și împotriva discriminării femeii, realizat premeditat „cu anticipări, cu reveniri, cu idei lăsate înadins în suspensie într-o anumită zonă a volumului, pentru a-și afla clarificarea și împlinirea în altă parte”, demersul de față se comportă în fapt ca un serios documentar. Despre (demodatele, au zis unii) prejudecăți de gen și evoluția ori, mai bine, involuția lor istorică, despre marginalizarea femeii și a literaturii scrise de ea, despre sexism, misoginism – poate chiar exacerbatul feminism? – și alte asemenea realități înconjurătoare. Dincolo însă de invocatul egalitarism de gen, volumul scoate la iveală cel puțin un complex, de data aceasta nu al literaturii, ci al personajelor care o frecventează. Curajul demascării lui și-l asumă Maria Pilchin care îl încondeiază, metaforic, astfel: „este vorba despre înălțimea tocurilor unei doamne, cu cît mai înalte, cu atît mai multă disperare”. Exagerarea, căci despre ea aduce vorba scriitoarea, „poate fi o formă de artă” și atunci e, nici vorbă, binevenită. Cînd se transformă însă în „prefăcătorie”, în „machiaj literar”, singurul cîștig pe care și-l atrage, atenționează ea, ajunge să fie deformarea. „Nu mai vrem, chiar și pe <>, nu mai vrem să fim femeia-gonflabilă a lecturilor și scriiturilor masculine”. Desigur, e însăși schimbarea pentru care pledează, de generații, literatura. Și critica literară. O dată în plus, mai-sus-vorbitoarea: „Să coborîm de pe tocurile incomode ale scrisului!”. Or, „misiunea unui text scris de o femeie este să fie în primul rînd literatură, apoi ceva care să transmită mesaje de gen”.