în Steaua nr. 4

Clinica în care tînărul alege să fie internat aduce aminte de sanatoriul din Inimi cicatrizate sau de cel din Muntele vrăjit. Toate sînt microsocietăți, cu reguli proprii, organizare și personaje specifice. În toate se derulează vieți, se construiesc prietenii și se ard sentimente, stări viscerale și emoționale. Spațiul compus de Fulaș, spre deosebire de celelalte, este o heterotopie, în sensul lui Michael Foucault. Clinica este situată în societate și nu într-un spațiu diferit, iar timpul din interiorul ei trece altfel și în lipsã de concordanță cu timpul dinafară. Amănuntul este foarte precis surprins de Nea Lică, unul dintre pacienții clinicii: „(…) nu pot lipsi din viața mea la infinit” (p. 268). Stilistic, Cristian Fulaș încearcă să spargă fraza, să golească discursul de cuvinte, ca în locurile lor să rămînă numai starea. Tehnic vorbind, textul este foarte atent construit, îngrijit, într-o manieră care amintește de textele lui James Joyce.