Cristian Fulaş este, fără doar şi poate, unul dintre cei mai rafinaţi prozatori ai momentului, un ins care ştie bine joaca scrisului, care se ia în serios – cu o lejeritate de flaneur superior – şi cu care, din fericire, e greu să ai o călătorie ratată la capătul aventurii diegetice. Creator de obiecte textuale complexe, de structuri non-binare, deopotrivă survolante şi adînci, jongleur serios cu limitele şi posibilităţile literaturii, Fulaş este o voce originală şi puternică în peisajul de azi, stilist şi metafizician deopotrivă, maestru al întrebării, stupefacţiei şi punerii în abis. Din mijlocul dezabuzării generale, după marile utopii colective şi personale, după apocalipsa visului democratic, ceea ce viz/sează şi doreşte proza lui Cristian Fulaş este redobîndirea simţului omenescului, bunătăţii primordiale, prospeţimii etice. La ce bun prozatori în timpuri de răstrişte? Cum poate scrisul să zdruncine „sistemul obiectelor”? Care este relaţia dintre cuvinte şi lucruri? Ce (mai) este omul? Are umanitatea un viitor? Există o antropofilie naivă, care vine din interiorul marilor naraţiuni pe spatele cărora, de veacuri, ne ţesem idiosincraziile. Antropofilia lui Fulaş este secundă, critică, lucidă. Este antropofilia de după plîns. Credinţa lui în literatură nu poate fi decît radicală, religioasă, ultimă, radiind din non-locul în care îndoiala şi credinţa sînt indiscernabile. Asemenea martirului între lei, scriitorul e azi vocea din pustie care strigă. Scrisul lui Fulaş este gîndire desfăşurată, murmurul critic, litania îndoielii însoţesc permanent actul fundamental al scrisului care este, inevitabil, unul de credinţă. Credinţă după plîns, după om, după Dumnezeu. Un scris care vine din celălalt loc, cu o spaimă perpetuă.
