pe catavencii.ro

Îmi place cum scrie Rushdie. E un meseriaș pe care te poți bizui: povestitor cu har și romancier care știe să te țină în priză pe spații mari. De astă dată însă, Rushdie și-a propus prea multe în acest roman în care ambițiile sale literare mi se par uneori mai mari decît putința sa. Cred că autorul Versetelor satanice și-a pus în cap, cu această carte, să le închidă gura comentatorilor care cred că, dacă n-ar fi fost fatwa ayatollah-ului, Rushdie nu s-ar fi bucurat de celebritatea pe care o are. Suficient de inteligent artistic încît să-și dea seama că, dacă ar fi scris un roman de factură clasică, i s-ar fi reproșat că se află la remorca Nașului lui Mario Puzo și că stilul său hiperbolic din acest roman al puterii trimite la Scott Fitzgerald și la Márquez, dar și la Melville, Salman Rushdie a dat-o pe un postmodernism de-a dreptul strident, ca în filmele indiene cu pretenții, în care autorul de hîrtie, un scenarist american, care mănîncă filme pe pîine, își dezvăluie sursele inspirației și își bagă nasul în toate celalte arte, ca un renascentist de dată recentă. Adică un neorenascentist al Internetului, de unde poți afla totul și ceva pe deasupra, la fel cum se lăuda Pico de la Mirandola, cu cinci secole în urmă.