Ce aduce nou acest roman, față de cele două care i-au precedat, este lărgirea cadrului. Dacă înainte obiectivul stăruia doar asupra cîtorva personaje, prin gestica lor rămînîndu-ne să intuim influențele mai mari, aici se face o panoramare cu ambiție de frescă de epocă. Moșia Mironești, reședința familiei boierești Sămărghitan, este scena mică pe care se desfășoară povestea de iubire a jupîniței Ruxandra, fără-ndoială motor al întregului roman. Bucureștiul și Constantinopolele sînt însă scenele ample, cu zeci de personaje, cu episoade de trădare și curaj, cu uneltiri și ambiții greu de ținut în frîu, cu răsturnări spectaculoase de situație. Greutatea și densitatea acestei povești amenință, pe bună dreptate, să strivească lumea mică de la moșia Mironești. Ce se alege din aceasta în urma agitației și preschimbărilor pe care neguțătorul Manuc se străduiește să le controleze este expresia unui destin deopotrivă personal și național. Scris impecabil în tradiția deloc de neglijat a prozei noastre istorice, Hanul lui Manuc umple cu brio, prin forță și desfășurare, un gol care abia acum vedem cît a fost de mare.
