Romanul este, în fond, o construcţie multietajată, o surprinzătoare mixtură de tehnici narative diverse, în care distorsiunile spaţiale şi glisările temporale se întretaie, iar imaginile de o concreteţe tulburătoare, cu detalii atroce sau cu reflexe ale spasmului fiziologic, se întîlnesc cu imagini fantasmatice. Aceste imagini,încadrate în rama unei scriituri poematice, surprind profunzimi lăuntrice şi spectre ale trecutului, viziuni şi aluzii, prin care se consolidează echilibrul construcţiei narative. Substanţiale, descrierile încadrează destinul personajelor, redîndu-le pregnanţă caracterială şi coerenţă tipologică.
Deambulările lui Mihăiţă pe străzile oraşului tăcut oferă cititorului o panoramă, alcătuită din fragmente revelatorii, a acestei lumi în care memoria fotografiază detalii şi fărîme de trecut, într-o reţea de goluri şi plinuri ficţionale, de instantanee ale ororii, ale unei istorii traumatizante, greu de surprins în cuvinte.
Memoria devine, în roman, o temă epică şi etică în egală măsură, o temă prin care se restaurează nu doar frigul simbolic al închisorii exterioare, ci şi ipostaze ale claustrării lăuntrice. Cu o compoziţie densă, marcată de o suită de închideri şi deschideri ale naraţiunii, de un amalgam de scene, personaje şi obiecte, de imersiuni în trecut şi reveniri în prezent, de dislocări spaţiale şi temporale, romanul e rezultatul unor acumulări succesive, al unei aglutinări de dimensiuni şi elemente narative diverse, din care decurge, în fond, densitatea arhitecturii rom neşti.
