pe revista22.ro

Yuval Noah Harari notează, suc­cint, într-un pasaj din epilogul cărții despre Sapiens... – un fi­nal, cum să spun, foarte deschis (dovadă și că unele dintre liniile directoare ale acesteia fac „pilonii” grei din următoarea carte a istoricului is­rae­lian) -, că „acum 70.000 de ani, Homo sa­piens era încă un animal neînsemnat ca­re își vedea de treburile lui într-un colț al Africii. În următoarele milenii s-a trans­format în stăpînul întregii planete și teroarea ecosistemului. Astăzi e pe punctul de a deveni zeu, gata să dobîn­dească nu doar tinerețea veșnică, ci și capacitățile divine de a crea și de a dis­truge”. Ceea ce urmează, în pagina finală a cărții, nu face decît să întărească tușa critică pe care o privilegiază Harari cînd „personaj” principal al unui argument sau al altuia cu care lucrează este homo sa­piens. À propos de noua zeitate, finalul paginii care marchează epilogul demon­stra­ției din această carte conține o in­te­rogație: „există ceva mai periculos decît niște zei nemulțumiți și iresponsabili care nu știu ce vor?”. Întrebarea e chiar despre noi, oamenii, și, formulată atît de tranșant și de puțin măgulitor, ea consună cu linia majoră în care merge această carte, neobișnuită, extraordinar de pro­vo­ca­toare și foarte, foarte bine scrisă. Pentru dezbaterile cu profil istoric, pentru filo­zo­fia istoriei, pentru spațiul nostru public în general, aș îndrăzni să spun direct că avem de-a face cu o carte-eveniment.