Paginile Intervenției mustesc de cultură populară, cum ar fi blazoanele socio-etnice (moldoveni = bețivi, unguri = afurisiți, steliști = „spurkați”, femei = nimfomane etc.), umorul de tip tachinerie, de multe ori cu componentă bahică, afirmarea valorilor tari (onoare, solidaritate, curaj) și, predominant, așa-zisa „băiețeală” (masculinismul care se cere reafirmat cu fiecare ocazie, de la hîrjoana fizică pînă la fanfaronada machistă). Hoinăreala de picaro a eroului prin capitole independente, definite ca acțiune, dar conectate subtil cu firul epic principal (ca în romanele lui Irvine Welsh, bardul marginalilor din Scoția postindustrială, pe care Guțu îl emulează inteligent și stăpîn pe sine), pune în contrast, pe de o parte, fățărnicia din mediile hegemonice (culturale, academice, corporatiste) și, pe de altă parte, autenticitatea vieții de suporter, înțelepciunea fără pretenții și fără prestigiu a celor care se autointitulează „ultimii oameni”.
