pe catavencii.ro

Radu Cosașu a fost unul dintre primii care s-au prins că ne așteaptă vremuri și mai nasoale, și cu certitudine singurul care ne-a sfătuit să ne bucurăm de ce avem, chiar și la înfrîngeri, căci s-ar putea să regretăm și felul în care am pierdut meciurile de atunci. La fel ca orchestra de pe Titanic, despre care se spune că ar fi cîntat pînă în ultima clipă, pentru a întreține atmosfera, Cosașu deținea secretul magic al trăirii clipei. Azi, cînd îi recitesc producțiile săptămînale de acum mulți ani, nu mă mai interesează ce și cum s-a întîmplat în meciurile despre care el își scria „cosășismele”. Îmi plac pur și simplu micile lui comentarii, lipsite de pretenția de a împărți dreptatea o dată pe săptămînă, din revista pe care o conducea. (...) Din acele meciuri anonime, Cosașu culegea cu penseta cîte o știre care devenea subiectul micului său comentariu, într-un fel de a spune că și fotbalul care nu se joacă pe bani mulți are, pe teren, aceleași mize teribile, ca în luptele mai mult sau mai puțin sportive dintre echipele în care un singur jucător costă cît bugetul pe sute de ani al cluburilor unde se joacă fotbal pe neștiutelea. Adică pe terenuri care sînt folosite și ca islazuri comunale, încît protagoniștii, în drumul lor spre glorie, strivesc mai întîi sub crampoane căcăreze de oi și baligi de vacă, ceea ce pentru Cosașu nu e de disprețuit. Căci mulți dintre marii noștri fotbaliști acolo și-au început cariera. La fel cum comentatorul lor, prin alchimia talentului, a scris niște mici poeme în proză despre fotbal, pornind adeseori, dar genial, de la firul ierbii.