Romanul e scris cu mare meșteșug. Ba ca un roman „obișnuit” care deapănă o poveste, ba ca un scenariu, ba ca o piesă de teatru, ba, ca în scena de ceartă pe care am evocat-o, ca un text-fluviu faulknerian, Disco Titanic cucerește prin arta niciodată narcisiacă. În același timp însă, Radu Pavel Gheo știe lucruri foarte adînc umane. De exemplu, după cearta amintită, Emilia își mută periuța de dinți în alt pahar – un gest minim, dar plin de semnificație. Sau cît rafinament e în scena telefonului, cînd dom’ Vergil îl șantajează pe Vlad, numindu-l cu numele de angajament. Sau cînd același dom’ Vergil îi ține o lecție usturătoare despre „mitici” și despre autonomie. Vreau să spun că Radu Pavel Gheo nu e numai un foarte bun meseriaș (asta l-ar face doar un scriitor bunicel), ci și un om foarte sensibil, ceea ce îl duce spre categoria scriitorilor mari. Disco Titanic a fost o experiență foarte bună, o delectare a unui cititor care, și el, lucrează cu frazele. Apropiat cîteodată de tezism, dar reuşind să-l evite datorită povestirilor foarte personale, romanul lui Radu Pavel Gheo e, într-adevăr, zguduitor.
