O carte a nemîngîierii, așa aș defini cartea Ilincăi Bernea, Numele tale și alte erezii, apărută de curînd la Polirom. Dacă autoarea ar fi trebuit să rescrie mitul peșterii, ea s-ar fi referit nu atît la ignoranța celor înlănțuiți, ci la singurătatea lor, la fără-de-atingerea în care stau. Fără-de-atingere care afectează și lucrurile ale căror umbre, doar, le sînt vizibile. Poți să ai un contact vizual fără un contact senzual? Nu sîntem sortiți să vedem umbre tocmai pentru că sîntem separați unii de alții, tocmai pentru că nu reușim să ne atingem? Nu e oare o relație mult mai profundă între iubire și cunoaștere decît s-a tot încercat a se spune pînă acum? Spre deosebire de prizonierul lui Platon însă – care pînă ce să fie zgîlțîit de altcineva întru trezire stă foarte confortabil, fără să simtă vreo lipsă, Alina – personajul-narator al cărții este un prizonier care își dă seama de una singură că nimic nu este în regulă – că ceea ce vede sînt cópii, umbre, cópii ale cópiilor și umbre ale umbrelor. Dar, mai mult decît atît, Alina realizează că ea însăși este o copie, o umbră, un personaj dintr-o ficțiune scrisă de un alt personaj fictiv și tot așa la infinit, fără să dea vreodată de o persoană reală, în carne și oase, a cărei întîlnire ar fi făcut-o și pe ea să devină, din personaj fictiv – persoană reală, în carne și oase. Ieșirile din peșteră sînt false ieșiri, peștera este un labirint infinit.
