În Intervenția, Dinu Guțu valorifică autoficțional, cu o dezinvoltură adesea cuceritoare, experiența sa de om al peluzei și de antropolog. Volumul în sine este destul de greu de clasat. Apărut în deja consacrata colecție „Ego. Proză” a Poliromului, Intervenția pare, dacă ne uităm peste sumar, să strîngă 17 povestiri. E adevărat, 17 povestiri care își păstrează omogenitatea, așa cum își păstrează și unele personaje. Pe coperta a IV-a, Adrian Schiop scrie despre „romanul de debut al lui Dinu Guțu”. În absența oricărui indiciu categorial/rematic pe pagina de gardă, am putea considera cartea un montaj de proze scurte. Există, însă, și o cronologie (legată de calendarul competițional fotbalistic) care legitimează încadrarea propusă de Adrian Schiop. Iar cele 17 „structuri” au complementaritatea lor. Întîlnim, în acest volum, două direcții tematice distincte: ultraseria și mediul universitar. Naratorul – abia în ultimul capitol, „Decanul nostru”, vom afla că se numește Vlad Gonzo – este ultraş dinamovist și doctorand în Antropologie. Sună cunoscut, nu? Prima ipostază înseamnă o viață aventuroasă, cu deplasări, „băieție” și tot felul de îndeletniciri specifice peluzei. Cea de-a doua înseamnă mai ales obediență, oportunism și ipocrizie. Vlad Gonzo vine din Chișinău. Dar nu spune cum s-a atașat de Dinamo București. Ar fi fost interesant de urmărit această traiectorie. (Descopăr într-un interviu că Dinu Guțu este din Chișinău. Ce mică-i lumea ficțiunii!)
