în Observator cultural, nr. 901

Tulburătoare e, aș spune, mai ales revenirea spectrală, peste timp și mode, a trecutului reprimat și/sau ocultat; semn, probabil, că ideile, formele și mesajele suprimate sale ies, adeseori, la suprafață, unde și cînd te aștepți mai puțin… Faptul că Bogdan Suceavă a ales, pentru dezvoltarea în suită a temei sale, formula eseului istoric (nu a studiului!), cu inserții memorialistice și detalii care se constituie în miniproze, reprezintă nu doar o probă de inteligență compozițională, ci și o strategie cognitivă inspirată: înveți, efectiv, foarte multe de aici, dincolo de plăcerea lecturii. Iar amestecul de mobilitate și rigoare, în cadențe incantatorii și melancolice (de tip ubisînt…), transformă volumul într-un amestec foarte special de roman, eseu și poem (pe alocuri împrumutînd tonul din Beowulf…), dinamic și antrenant de la început pînă la final. Acumulările de exemple în cascadă sau ramificate unul din celălalt sînt pigmentate, ici și colo, cu reflecții existențiale acute și subordonate unei viziuni totalizante asupra Istoriei, una în care orice distrugere intelectuală capătă conotații apocaliptice și generează, în perspectivă, un soi de efect al fluturelui. Citești și ai dori, uneori, să duci mai departe volumul, care te prinde și te implică, să-i completezi (da!) lacunele inevitabil incalculabile. „Merită scrise acele cărți a căror absență ar putea naște o lacună”, notează undeva Bogdan Suceavă – un scriitor care ne-a obișnuit, deja, cu surprize ingenios-speculative, originale și incitante de la o apariție editorială la alta. Istoria lacunelor… e cu siguranță una din acele cărți.