în Tribuna, nr. 363

Cartea pisicii este genul acela de scriere pe care, de la Baudelaire la Hrabal, şi de la Desmond Morris la Mircea Ivănescu, orice pisicofil adevărat simte nevoia să o lase posterității. Cristian Teodorescu s-a alintat şi ne-a alintat construind romanul acesta familial, felin, ironic, grafic – unde textul e în permanență spart, întrerupt, comentat de desenele lui Octavian Mardale, inspirat şi cînd se ocupă de politicieni, şi cînd trebuie să nemurească pisici. Graficianul e, şi de această dată, aliatul scriitorului abraziv, tandru înăuntrul clanului său (soție, cei doi băieți, cățeluşele, pisicile), dar cu o privire necum indiferentă peste răul pe care îl vede, cum iese din apartament, peste tot. Subiectul – în aparență frivol – solicită o scriitură amuzantă, ingenioasă, muzicală, o partitură interpretată – şi aici prozatorul ne-a cam luat piuitul – de pisici. Istoria familiei Teodorescu, a apartamentelor în care a viețuit succesiv, într-o armonie hippie-jainistă cu patrupedele lor, multe salvate din ghearele morții, este repovestită, nuanțată ori chiar amendată de Ochiul.