Sevele interbelice irigă solul postbelic, în contra voinţei oficiale. Literatura sub comunism obligă la inventarea nişelor în care se poate instala talentul necorupt de pactul cu partidul. Schiţa lui Mihai Zamfir este, aici, afină cu analiza lui Eugen Negrici. În ceea ce are mai durabil şi trainic, postbelicul înseamnă contrazicerea liniei comuniste, prin constituirea unor vaste domenii ale imaginaţiei sau ale memoriei ascunse. Iar ceea ce este cu adevărat impresionantă este puterea tradiţiei interbelice de a supravieţui, în catacombe, spre a reurca la suprafaţă. Educaţia şi sensibilitatea celor care nu sînt creaţii ale lumii noi sînt ancorele în jurul cărora se modelează noi continente. De la „cerchişti”, „albastrosişti” la tîrgovişteni, trecînd prin Noica, Steinhardt ori criticii din cea din urmă generaţie postmaioresciană, ei construiesc alternativa, în secret şi mai apoi în libertate. „Generaţia pierdută” a unor Dinu Pillat, Constant Tonegaru, Barbu Cioculescu, Alexandru Vona sau Pavel Chihaia este o punte, peste abis. Continuitatea liniei lovinesciene înseamnă, în anii de după 1964, centralitatea criticii literare, iar, în exil, forţa de iradiere a unor Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca. Simfonia critică a lui Mihai Zamfir convoacă aceste umbre majestuoase, redînd actului de lectură potenţialul său hermeneutic eliberator. Proza sa edifică un monument muzical închinat geniului creator şi trăiniciei sale. Melancolia tonului nu exclude vitalitatea încrederii în puterea cuvîntului de a dura, peste uitare şi tiranie.
