pe lapunkt.ro

Dacă ar fi să spun foarte pe scurt, poate chiar într-o frază, ce m-a impresionat așa de mult această carte a unui, repet (căci o fac cu un sens anume), foarte tînăr prozator de largă respirație, aș risca să formulez fix așa, chiar cu riscul ca formularea mea să fie luată în posesie într-un registru, să îi zic, patetic: pentru că sfîrșitul singurătății (nu uitați – formula aceasta dă și titlul cărții!) este acolo unde începe iubirea. De altfel, aceasta este, cred, una dintre evidentele, dacă nu chiar marea pildă către care curge întreaga poveste: că nodurile existențiale teribile se pot desface cu/în iubire, că săgeata bună a timpului trebuie să arate cu vîrful către iubire, că teribila condiție umană – aceea de ființe solitare – este pusă în criză cînd devin ființe solidare și, cu atît mai mult și mai eficient, atunci cînd ajuns să împărtășească diferite forme de solidaritate înaltă, cum sînt cele în care iubirea e și centrul și marginea acestei solidarități. Avem, așadar, odată cu acest roman, Sfîrșitul singurătății, o poveste care se închide cu o dramă care se deschide. E o poveste despre o mare iubire, despre moarte și despre speranța care există, aparent provenind ca din nimic, după ce moartea lovește necruțător.