în Familia nr. 10

Că acest roman secvențial este o reușită incontestabilă s-a spus deja. O spun și eu, fiindcă niciodată nu-i destul, mai ales cînd ai în față o astfel de carte, gîndită și executată admirabil. S-a mai spus și că prima ei jumătate ar fi partea cea mai izbutită. În cazul construcției lui Bogdan-Alexandru Stănescu, aceasta mi se pare însă o judecată cel puțin reducționistă. Este clar că la nivelul textului nu poate fi vorba despre coborîri și urcușuri. Autorul ne oferă o proză densă, cu miez și cu miză, o proză conștientă de sine, fără a fi însă declarativă – ba din contră! –, un text care curge după propriile nevoi. Ei bine, același lucru poate fi spus despre întreaga carte! Și prin aceasta ea își merită atributul de roman. Copilăria lui Kaspar Hauser ne prezintă mai mult decît doar ceea ce anunță titlul. Romanul se împlinește tocmai în partea secundă, în povestea/poveștile de maturitate ale lui Bobiță, iar ultimul text, „Knossos”, funcționează perfect ca epilog (se înțelege, prologul este „Tătuțu”). Astfel, tabloul este complet, piesele de puzzle formează imaginea unei deveniri – sau, dacă vreți (iar autorul asta ne spune negru pe alb) – a deformării. Romanul lui Bobiță, în ceea ce mă privește, este marea surpriză a acestui an editorial.