în Familia nr. 10

Romanul pentru copii al Veronicăi D. Niculescu e pur și simplu o splendoare. Se citește cu acel interes pe care cei mai mulți dintre noi și-l amintesc din copilărie. Trece poate cea mai grea probă: lectura cu voce tare. [...] Ca toată proza autoarei, are muzicalitate, are acel ritm care te atrage în poveste și care vrăjește deopotrivă cititorul și ascultătorul. Nici nu i-e greu adultului să-și imagineze bogăția de trăiri pe care povestea Serenei și a condorului care comunică prin scris o trezește în mintea unui copil. Cu toate că nu descrie peripeții fantastice, romanul lui Isidor, povestea regăsirii libertății și descoperirea tuturor implicațiilor ei (nu toate fericite, căci de-a lungul drumului și libertatea prinde alte înțelesuri), pătrunde în imaginarul celor mici cu ușurința marilor aventuri din spatele întîmplărilor la care noi înșine am putea să fim părtași. Reușita autoarei vine și din aceasta, din faptul că și-a țesut povestea mai puțin pe tărîmul basmului și mai mult în lumea pe care cititorii ei mai mici, deși n-o înțeleg pe deplin, o folosesc ca loc din care decolează spre marile lor vise. Asemenea condorului Isidor, sufletul acestora învață să zboare, pagină după pagină. Și al părinților-lectori odată cu al lor.