Alegorie. Fantasticul împins mult mai departe față de Cazemata. Pînă la anularea completă a realului/realității. Singurul rămas să sprijine edificiul narativ, stăpîn al pactului cu cititorul, este Radu, scriitorul care face lumea Mireniului să reziste. Cu toate că el însuși, într-un anumit fel, există datorită propriei sale creații. Miere este un construct ingenios, cu planuri care curg unul în altul, ca o prismă ce poate fi privită din toate unghiurile, fără a putea spune care este cel adevărat. Din nou, avem personaje cu voci distincte, autorul demonstrează încă o dată că stăpînește arta dialogului. Puțin deconcertantă trecerea de la un capitol la altul, diversitatea nu atît de planuri, cît de abordări dă o senzație de polifonie ușor stridentă. Aceasta contribuie și la întîrzierea lămuririi sensului poveștii, prima parte a cărții, mai mult de jumătate, fiind de fapt un fel de introducere (enunțarea problemei). E limpede că Tudor Ganea are darul de a inventa povești fabuloase, iar aici își dă frîu liber imaginației mai mult decît în romanul de debut. Există pasaje, pagini întregi care sînt rodul acestei plăceri paradoxal cvasi-egoiste: imagini cu totul extraordinare, fragmente excelente în sine, însă parcă disproporționate privite în întregul construct al cărții. Roman ambițios, bine scris, Miere apasă pînă la podea pedala fantasticului, creînd nu una, ci chiar două lumi noi: interdependente, circulare - o poveste care atinge în final puterea de sugestie a alegoricului.
