Viorica Răduţă scrie pornind de la un univers închis, un oraş, un sat, lumea unei fabrici de hîrtie în Hidrapulper, care reproduce (fiecare dintre ele) aceeaşi structură labirintică, în mic însăşi structura lumii. Sînt foarte multe constante care trec dintr-o lume în alta a Vioricăi Răduţă, e şi aplecarea asupra curgerii, asupra sfîrşitului. Mă gîndesc la Faulkner…
În Oraşul închis asistăm la o adevărată întretăiere de discursuri. Unul este acela al lui Mihăiţă, care vede lumea în nişte lentile deformate şi deformatoare, dar le reflectă într-un mod foarte poetic. Deformarea poetică e un mod de a privi dincolo de realitatea banală, spre realităţile mai adînci ale lumii. Este (Oraşul închis) şi istoria pasionantă a creşterii şi degradării unui oraş (Rîmnicu Sărat, n. n.), căruia i se întîmplă ceva tragic.
Între cărţile reuşite care abordează subiecte de felul acesta (închisorile comuniste) sînt, în primul rînd, două. E mai vechiul Matei Brunul al lui Lucian Dan eodorovici, o carte excepţională, şi vine acum Oraşul închis, pe formule foarte diferite, dar ambele foarte dense, foarte profunde şi deloc teziste.
