O lupă narativă se apropie, curioasă, de fiecare casă și personaj. Un oraș care capătă o identitate compusă din identitățile tuturor oamenilor și caselor și străzilor și copacilor etc. Mișcarea principală a personajului Mihăiță este aceea de a umbla pe străzi și a vedea. Agitația aceasta browniană dă o paradoxală senzație de încremenire. Însușirea principală a scrisului Vioricăi Răduță este aceea de a crea o atmosferă, de a prelungi cuvintele în mit. Impresia asupra cititorului este de insuportabilă densitate. Epicul apare ca subordonat atmosferei și sincopei temporale. Compoziția mozaicată, instantanee, în care temporalitatea e pulverizată sporește și ea senzația de negru, de presiune înspăimîntătoare.
O poetică a aluzivului care, fără să renunțe niciun moment la un realism fundamental, își adaugă virtuți poematice. Pentru un text care descrie insistent sfîrșitul (…) este o tonalitate neobișnuită. De la scenele de tortură sau de oraș prăfuit, provincial, la cele de navetă sau la cele despre morțile din vremea avorturilor totul ascultă de acest mod psalmodiant de a construi fraza. Unitară, opera Vioricăi Răduță are un ton fundamental grav. Nu ne propune o lectură facilă, compactul temporal și spațial cere cititorului un efort de participare necomun într-o vreme a lecturii grăbite. Sîntem, poate, într-o nouă etapă de a reconstitui literar comunismul.
