în Discobolul, nr. 235

Într-un ritm cinematografic, cele două confesiuni ființează ca embleme amărui ale unei incompatibilități organice de cultură, mentalitate, fior, ardere, empatie, orizont de așteptare, bagaj traumatic ce fac imposibilă reușita unei dinamici melodioase a iubirii celor doi confesori; atît de structural opuși, atît de diferiți în atitudine, construcție interioară și metastaze ale suferinței, încît poveștile celor doi actanți nu fac decît să sporească prăpastia dintre ei, denunțînd rînd pe rînd stereotipii, tabuuri și prejudecăți ale fiecărei lumi în parte. Cartea Doinei Ruști e similară unui tango – dansul iubirii, al trădării, al expectanței pasionale, al căderii, al mistificării și, respectiv, demistificării; în cazul de față, dansul unei absențe a chimiei dintre parteneri, al unei năluci obsesiv alimentate de stimuli eronat interpretați de David, a unei aspirații la libera circulație a viselor coagulată de himera Occidentului, aspirație în al cărei arest pare a fi Alisa blestemată la infinit să poposească.