în Observator cultural nr. 894

Fratele meu și cu mine am fost crescuți de bunicii materni, și amîndoi bunicii au un rol important în scrisul meu. Bunicul ne citea absolut în fiecare zi, iar bunica îmi povestea numai mie. Mă folosea pe post de duhovnic așa, adică toate neîmplinirile pe care le avusese ea mi le povestea mie, cumva pe măsură ce ajungeam eu la vîrsta despre care erau poveștile ei. Cînd eu aveam opt ani, îmi povestea cum ea la opt-nouă ani, ca să se poată duce la școală, îl aștepta pe fratele ei mai mare să se întoarcă și să aducă ghetele. Pentru că erau unsprezece frați și ghete erau doar vreo șapte perechi. Și cînd am făcut 10‑11 ani și deja aveam caiete cu tot felul de compuneri și povești, îmi povestea că ea, la aceeași vîrstă, a dus un mic război cu străbunicii mei, ca să fie lăsată la școală în continuare, fiindcă îi plăcea foarte mult. Pentru că ea își cam terminase porția de școală, știa să scrie, să citească, așa că era la rînd un alt frate mai mic. Și eu am crescut cu toate poveștile astea. Cred că limbajul acela din cărțile mele, despre care se face atîta caz, este exact limbajul bunicii mele. La Fotograful… nici nu pot să spun că am făcut ceva conștient, pur și simplu mi-am amintit foarte, foarte multe lucruri despre bunica mea. Mi-a plăcut întotdeauna Sadoveanu, și mă gîndesc că aș fi putut să-l imit inconștient, dar n-am recitit Sadoveanu sau alți scriitori înainte să mă reapuc de scris.