Cel care cheamă cîinii este un soi de jurnal, pe care scriitorul l-a ținut în lunile de chimioterapie și care a pornit de la mesajul unei pancarte întîlnite întîmplător: Writing is the only way of life. Fără să fi auzit în prealabil despre „situația” în care se aflase Lucian Dan Teodorovici și fără să fi prins vreun indiciu din promovarea cărții, am fost foarte surprins să aflu ce anume a provocat scrierea acestei cărți. Cum nu sînt un fan al jurnalelor, pe care le găsesc de cele mai multe ori prea afectate de intenționalitatea scrisului, am citit cu oarecare circumspecție, cel puțin la început, acest, cum să-i zic?, volum de confesiuni. El începe cu un fragment dintr-un roman pe care scriitorul îl avea în lucru, dar pe care s-a văzut nevoit să-l abandoneze odată cu boala. Fragmentul, sumbru, se potrivește contextului și anunță oarecum felul în care se va deschide șirul de destăinuiri, pe care scriitorul îl organizează cu meticulozitate, motivat de ideea că proiectul acesta nou îl va putea ajuta să treacă mai ușor peste lunile dificile care vor urma. El chiar explică felul în care s-a gîndit de la început să-și organizeze capitolele, iar pe parcurs are numeroase trimiteri la „mecanica” scrisului, la modul în care și-a imaginat că toată experiența sa, sublimată în scris, poate să îmbrace o carte. De altfel, vedem aici cum se scrie o carte despre cum se scrie o carte.
