în Dilema veche nr. 709

Dialogul lui Immanuel Mifsud cu tatăl său mort este, de fapt, o lungă dare de seamă cvasi-sentimentală cu refren din cîntecul de război al lui Lili Marlene, o confesiune („credeam că numai eu plîng, că numai eu fac lucruri pe care n-ar trebui să le fac”) ușurată de absența pe care numai scrisul o poate transforma într-o ștafetă a vorbelor înnodate pe hîrtie în ciuda timpului („voiai să scrii povestea ta, astfel încît, într-o zi, fiul tău să scrie povestea poveștii tale”). Un dialog-confesiune pe care și muzicianul Roger Waters, cel rămas de mic orfan de tatăl mort pe front undeva în Italia, l-a transformat în artă, mai întîi în albumul The Wall înregistrat cu trupa Pink Floyd, apoi în filmul omonim regizat de Alan Parker, film despre pierderile războiului la care tatăl lui Immanuel Mifsud își duce propriul fiu și se lasă văzut plîngînd. Copilul Immanuel Mifsud înregistrează acel moment de slăbiciune al tatălui său care plînge („Eric Fletcher Waters a luptat în același război ca și tine, sub aceeași Coroană, împotriva acelorași demoni”), spre deosebire de Roger Waters, care a deplîns toată viața pierderea prematură a tatălui său. Această punere în abis datorată pînzei pe care este proiectat filmul este o imagine frumoasă a dialogului peste timp și o bună metaforă a intertextualității cărții. La fel ca în cîntecele lui Roger Waters, dar într-un registru mai puțin măreț, Immanuel Mifsud o aduce pe scena rememorării și pe mama, întruchiparea unei Lili Marlene domestice, așa cum își continuă dialogul imaginar cu tatăl său inclusiv pe tema convingerilor lui socialiste (sînt menționate multe nume de figuri politice).