Temîndu-se, aşadar, de clişee şi de patetism în situaţii-limită, autorul simte permanent, în mod excesiv, nevoia de a se explica – în faţa cititorilor – şi de a explica scrierea unei cărţi neprevăzute, neconstruite, a unei cărţi „despre nimic”; o carte în care propria expunere – confesiune şi istoric al bolii – se combină cu pasajele ficţionale (galeria savuroasă de personaje întîlnite în spital), ca pentru a marca o pudoare, dar şi pentru a devia dramatismul, pentru a muta, prin ricoşeu, atenţia de la biografic la spectacolul lumii. [...] Aceste personaje trec cu uşurinţă în planul ficţiunii, dintr-un simplu crochiu, în vreme ce tot ceea ce ţine de apropiaţi şi de propria persoană îi creează dificultăţi autorului: Teodorovici nu e un scriitor al confesivului şi biograficului, de unde precauţiile şi explicaţiile redundante pe care le oferă cititorilor. Volum-mărturie a unei situaţii-limită, volum compozit – amestec de notaţie biografică şi ficţiune, de scriitură cu miză terapeutică, respectiv estetică, de consideraţii teoretico-literare, religioase ori politice, de notaţii legate de boală, de medici ori spitale –, Cel care cheamă cîinii e o carte care se scrie de la sine, fără premeditare şi organizare prealabilă, care îl ia prin surprindere pe însuşi scrupulosul ei autor. O carte dificilă, o carte ce i se impune, neprevăzut şi, poate, miraculos.
