Revenind la text, o bună parte a lecturii, sentimentele mele s-au menținut undeva la limita de sus a suportabilului, un amestec de nostalgie, dar și de oarecare resemnare față de limitele stilului și de posibilitățile pe care, în fond, Murakami le mai poate explora după zeci de romane publicate. În fond, am regăsit o bună parte a motivelor specifice acestuia, devenite cumva recurente, pe alocuri am crezut chiar că asist la duplicări ale unor pasaje ceva mai vechi (nu că ar fi fost aceasta o problemă), pentru ca abia după un număr nu foarte însemnat de pagini parcurse să realizez că o bună experiență de lectură a lui Haruki Murakami era tot ceea ce căutam într-o zi de vacanță. Cartea curge repede, iar cu siguranță că firul doar aparent de polar are o contribuție semnificativă. Încă din început, ne confruntăm cu Tsukuru Tazaki, adult ajuns la maturitate, relativ singur și fără o viață socială sau de familie demnă de amintit, pentru care întreaga existență pare-se că luase sfîrșit atunci cînd, absolut din senin, grupul de prieteni din liceu ale căror nume japoneze traduse prin Neagra, Dalba, Albastru și Roșu, decide să îl excludă fără drept de apel pe el, singurul care nu fusese înzestrat cu un nume avînd rezonanțe cromatice.
