în Orizont nr. 9

Atmosfera îmbibată de superstiţii şi de inflexiuni esoterice, frenezia şi luxurianţa detaliilor, dozajul bine cumpănit între documentar şi ficţiune, senzualitatea dezlănţuită duceau ceea ce părea a fi un roman istoric despre Bucureştiul fanariot într-o cu totul altă zonă. Într-un fel, M ţa Vinerii reiterează experienţa din Manuscrisul fanariot, fără a fi o continuare, ci, mai degrabă, o aprofundare a tipului de roman pe care volumul din 2015 îl statua. O scriitură densă, îmbibată de un epic în valuri, ce alternează la nesfîrşit, în respiraţiile sale scurte, fragmentate, planurile şi personajele, fac din M ţa Vinerii un roman senzorial cu puţini termeni de comparaţie în literatura rom nă. Ca în cazul multora dintre douămiişti, construcţia romanescă este una pe orizontală: rama narativă a evoluţiei eroilor e restrînsă, minimală, învăluită într-o magie ce nu dă decît puţine clipe de răgaz papilelor gustative şi olfacţiei. Ceea ce contează sînt senzaţiile pe care nesfîrşitele şi halucinantele poveşti le induc, provocarea continuă a percepţiei, a simţurilor. Toate aglutinate în perimetrul unei retorici moralizatoare potrivit căreia ceea ce ni se întîmplă e rezultatul propriei noastre incapacităţi de a-l înţelege şi manevra pe Sator – figură misterioasă şi imprevizibilă, care echivalează mai degrabă cu Destinul decît cu Răul atotputernic.