Simona Antonescu are o scriitură calmă şi sigură. Romanul e construit cronologic, cu capitole identificate după timp şi loc, fără niciun fel de alte etajări. Atunci cînd e nevoie de rememorarea unui eveniment, nu se utilizează de regulă flashback-ul, ci repovestirea trecutului prin intermediul unui personaj. Capitolele uzează tehnica personajului-reflector, ceea ce permite şi cîteva (nu foarte multe) suprapuneri de perspectivă, poate cel mai modern aspect al unei scriituri care mizează pe soliditate şi calitate, iar nu pe modernitate şi inovaţie. Prozatoarea frazează curat şi clar, recurge mai mult la descriptori simpli, dar, din cînd în cînd, un epitet ornant sau o propoziţie frumos brumată cu aer poetic contrapunctează tabloul în construcţie. Limbajul la care recurge Simona Antonescu e unul care ciupeşte puţin din topica arhaică, presară cuvinte desprinse din cronici cu măsură şi cu grija de a fi înţelese. Rezultatul este un roman care se citeşte cu foarte multă uşurinţă şi cu foarte mare plăcere, un roman în care, ca cititor, pătrunzi aproape fără efort, adoptînd cu inima deschisă istoria şi istoriile povestite.
