În Copilăria lui Kaspar Hauser te murdărești de noroi pe picioare, înjuri gros, îți dă borșul pe nas, cu o fascinație barocă pentru viața instinctuală și mecanismele de supraviețuire, dar totul scăldat în soare, un soare dogoritor, de care nici măcar nu ești sigur că e cel de pe cerurile copilăriei, e poate doar dogoarea melancoliei transformată în combustibil eficient literar. În zece pagini ești deja în mijlocul unui univers perfect închegat, cu detalii aievea, puternic vizuale, olfactive, sinestezice, îmbălsămate într-o melancolie groasă, ceruită. Naratorul din Copilăria lui Kaspar Hauser, primul roman al lui Bogdan-Alexandru Stănescu (Polirom, 2017), își povestește episoade din viață decupate empatic și cumva urgent, dar de undeva din afara lor, ca și cum le-ar privi, înțepenite și calde, cu detalii cu tot, într-un glob de sticlă. Vraja toată (și matricea stilistică) e în modul cum scriitorul pătrunde în globul de sticlă, cu instrumente 3D, și, ca-n jocurile video, te-nvîrte în jurul unei amintiri, de te trezești vertiginos la firul ierbii, trîntit la pămînt de un adversar care face legea într-un cartier colcăitor din București.
