Cele două fire epice, care interferează pe tot parcursul cărţii, converg spre două personaje puternice: Mihăiţă şi Ilinca Fr naru, studentă practicantă, ulterior tînără profesoară navetistă. Fiecare personaj îşi asumă propriul monolog, într-un oraş plin de spectre vii, în care răsună mereu, de dimineaţa pînă seara, lovitura în piatră a lui Corneliu Coposu, un Sisif blestemat de comunişti; imaginea sa emblematică, dar mai ales piatra lovită repetat, pare să fie metafora-simbol a întregii cărţi (pietrificarea, mortificarea, închiderea).
Citeşti cartea aceasta şi te atrage în pîntecul ei aproape integral. În vîscozitatea ei din care, alături de oroare, sau poate nutrită din aceasta se naşte timid lumina. Poezia, frumuseţea. Poezia ororii, cu atît mai puternică, iradiantă, cu cît ştii că oroarea nu are nicidecum atributele ficţiunii.
Cartea Vioricăi Răduţă este o mărturie mai puternică, în acest sens, decît multe documente sau filme la care am avut acces pînă acum.
