pe adevarul.ro

Recurgînd la transfer, slujindu-se de el atunci cînd a scris ca nimeni altul despre actorii, despre regizorii, despre scenografii unici, George Banu şi-a pregătit statutul de critic unic. De critic ale cărui scrieri le parcurgi cu emoţia şi încîntarea resimţite doar atunci cînd citeşti literatură. O emoţie şi o încîntare ce nu pot fi însă defel reprimate cu toate că ştii foarte bine că ceea ce citeşti nu e nicidecum ficţiune. Emoţie şi încîntare ce iau forma unei exaltări bine temperate şi care îţi dau ţie, cititor, iluzia că, graţie impactului cu pagina tipărită, ai devenit instantaneu mai deştept. Exaltarea nu presupune nicidecum, atunci cînd e vorba de George Banu şi de scrisul lui, abandonul lucidităţii. Ea, luciditatea, însemnînd altceva decît hipercriticismul, a fost, cred, permanenta poliţă de asigurare, necontenita garanţie a succesului acelui repetat, continuat, definitivat entre-deux. Şi pentru că vorbeam despre luciditate, cred că suprema lecţie în domeniu a primit-o profesorul care sînt citind a treia secvenţă a Monologurilor neîmplinirii, secvenţă intitulată „De ce nu am devenit profesor?”. Un manual informal al depăşirii stereotipurilor din domeniu. Monologurile neîmplinirii e o carte al cărei spirit şi a cărei esenţă sînt cel mai bine rezumate – cum altfel? – de George Banu însuşi. O carte a „eşecurilor reciclate”, care odată împărtăşite îi îngăduie teatrologului să le devină „paznic”.