în Familia nr. 6

Scrisul terapeutic, în cel mai pur sens. Ficțiunea care îmblînzește realitatea. Mecanismele construcției romanești pot, iată, „ordona” viața concretă. Prin simpla abordare a vieții ca sursă de inspirație asumată, viața însăși pare să se supună normelor literare. În acest roman, Lucian Dan Teodorovici se confesează ca scriitor, transformîndu-se prin aceasta în personaj. Text aflat la granița dintre jurnal și memorii, Cel care cheamă c inii trece subtil granița ficțiunii nu doar datorită încadrării între parantezele unui presupus roman început înainte ca în viața autorului să apară pericolul, ci mai ales datorită reflexelor și nevoilor de ficționalizare ale autorului însuși. Nimic strident, nimic melodramatic, detaliile și durerile realității se topesc în mod firesc în materia uneori eseistică a rememorărilor, a observațiilor pe alte teme relevante. Aceasta este și marea reușită a cărții.