Despre multe ne vorbește această carte – despre cum dreptunghiul de oglindă din camera bunicilor îți poate marca existența, despre golul pe care îl lasă o aluniță înlocuită de o cicatrice (un gol în suflet, nu pe piele) și, nu în ultimul rînd, despre puterea ce o acaparează în conștiință niște semne care, deși aveau o credibilitate nulă inițial, devin miracole – despre toate, dar numai despre boală nu. Refuz să cred că această scriere ar putea reprezenta pentru cineva vreodată o „cale de acces” spre o lume a suferinței și tragediei. Insist să afirm că o asemenea abordare a subiectului nu te face decît să îți dea suflu, să te impulsioneze și să te aducă la viață, la adevărata viață. Problemele personale coboară undeva în subsolul paginii și într-un con de umbră în conștiința lectorului, lăsînd calea liberă adevăratelor probleme pe care cartea le aduce în discuție. Acestea din urmă prind contur prin intermediul personajelor, poveștilor acestora și emoțiilor ce le transmit. Voi reveni la ele, dar pînă atunci, precizez că în această carte nu-și au locul dramele și lamentările. Mai mult decît atît, ele sînt dispersate în particule mici și inofensive – întîi de poveștile pe care le propune și ulterior de un umor moderat și bine construit al naratorului-autor, umor care îi permite acestuia să pună o anumită distanță între sine și propria poveste, pentru a-l putea depărta, la rîndu-i, pe cititor de dimensiunea tragică a acesteia și pentru a crea o alta – una comică.
