pe catavencii.ro

Dacă romanul n-ar fi început abrupt, fără nici un soi de preparative epice care să justifice calitatea de povestitor a regelui Irod Antipa, mă tem că m-aș fi oprit din lectură după primele rînduri. Dar finlandezul are o, cum să-i zic, obrăznicie ficțională de mare ventriloc tradiționalist. Își ține păpușa în brațe și vrea să te facă să crezi că ea e cea care-ți vorbește, deși știi că asta e peste poate. Și totuși îl crezi, la fel cum îi crezi pe toți marii romancieri care îți spun minciuni, ce par adevărate. Irod al lui povestește la „prezentul istoric”, dar nu ca istoricii care au inventat acest soi de prezent, ci ca pe o afacere personală care mai întîi îl nedumerește, apoi îl îngrijorează și în cele din urmă îl duce după ea, ca pe un povestitor oarecare, ce simte treptat că are o soartă, pe deasupra orgoliilor sale. Îmi plac tot mai mult aceste așa-zise naivități auctoriale în care scriitorul mizează pe vechile convenții romanești cu cititorul, în loc să-i propună tot soiul de șarade epice, cu care să-l „convingă” de autenticitatea cărții sale.