în Observator cultural nr. 882

Cele 53 de pastile prozastice concentrate, cu dimensiuni cuprinse între două și patru pagini (la care se adaugă trei „amintiri” personale ca bonus), sînt unificate, pe lîngă scurtimea predeterminată, de o tehnică a surprizei: surpriză atît de la un text la altul, cu o inventivitate debordantă a formulelor abordate, cît și prin finalul fiecăreia dintre ele, marcat printr-un skepsis care răstoarnă totul. Trucul are, pînă la un punct, un corespondent în witz-ul manierist și în poezia cu poantă. Aproape că am putea vorbi despre niște povestiri de atelier, care pot servi, la o adică, drept model celor care vor să învețe meserie. Nu avem însă de-a face doar cu niște rețete minimaliste de proză, pline de vervă și de prospețime: multitudinea de rezolvări (și de situații narative) trădează, de regulă, un „maximalism” care le redimensionează spectaculos (sau măcar ingenios), făcînd ca banalul sau minorul aparent al subiectelor să decoleze, brusc, înspre absurd, morbid, fantastic, fabulos sau metafizic.