Dar iată că în O speranță mai puternică decît marea, scrisă cu patos de către Melissa Fleming, într-o implicare a omului care a scris cu cerneala emoției și compasiunii încă de la scrijelirea primului rînd, aflăm despre ceea ce alții s-au tot străduit să ascundă. În mod indubitabil uciderea omului de către om nu are absolut nicio justificare, atît pe timp de război, cît și pe timp de pace. Viața este un dar de care foarte puțini oameni se bucură cu adevărat, mai mereu fiind prinși în vîrtejul nimicitor al orgoliilor și ambițiilor care continuă să alunece spre bestialitate. Despre oamenii prinși între fronturi ne vorbește Melissa Fleming. Oameni simpli, credincioși și ușor de manevrat, dar care, mai presus de orice, iubesc libertatea și viața, nicidecum acea libertate a Occidentului înțeleasă ca un joc al sfidării și al nemărginitelor ambiții care nu țin cont de mormanul eventualelor victime colaterale, ci o libertate în care cultura respectului față de cel de lîngă tine chiar are o valoare însemnată, aproape axiomatică.
