Tudor Ganea știe că, dacă vrei să te joci cu predispoziția cititorului de a crede povești fantastice, trebuie ca mai întîi să-i dai o probă convingătoare de realism. Ceea ce face și în Cazemata, dar cu atît mai abitir în Miere, unde începe cît se poate de realist, cam ca Ștefan Bănulescu în Cartea Milionarului, doar că personajul pe care-l introduce în scenă, Stelu cel dotat cu un motocultor, se poartă din ce în ce mai bizar la el în sat. Însă în comparație cu uimitoarele fapte diverse pe care le aflăm din presă despre isprăvile țăranului rom n contemporan, de ce n-am accepta că ceea ce face Stelu cu distrugătorul său motocultor e plauzibil? Asta e, de altfel, partea cea mai tare a romanului, în care situații cît se poate de verosimile o iau razna, dar într-o logică a fantasticului, cît se poate de bine ținută sub control. Așa îl „crezi” pe Tudor Ganea și atunci cînd trece în fantasticul unor viziuni care te fac să-ți scuipi în sîn, ca personajele lui Bulgakov după ce se întîlnesc cu diavolul în persoană. Cu Miere, Tudor Ganea te obligă să crezi că vorba evanghelistului Ioan, „La început a fost cuvîntul. Și cuvîntul era la Dumnezeu”, face din bunul Dumnezeu primul romancier al lumii, urmat de cei care au orgoliul de a-și închipui că și pe la ei a trecut cuvîntul cu care încep toate.
