Ar însemna că scurtătura pe care talentul lui literar o face între persoane şi personaje e cît se poate de eficace: autorul a scris cartea în care „oamenii sînt doar oameni”. Şi ar mai însemna că am rîs mult în cartea asta teribilă, scrisă de scriitor pentru că s-a îmbolnăvit de cancer. Dar oare cum se cuvine să citeşti o confesiune despre confruntarea naratorului cu boala şi cu timpul devenit abrupt? Nu e uşor de mărturisit, dar există din start o parte de voierism stînjenitor şi există un fel de jubilaţie stranie că eşti totuşi legitim, autorizat de însăşi lumea aceea fantastică de cuvinte să tragi cu ochiul pînă în măruntaiele suferinţei. Şi ţinîndu-te deci foarte aproape de amănuntele şi cotidianul bolii se întîmplă să ajungi să uiţi – horribile dictu – că e vorba de o fragilitate a cuiva extrem de personală, insuportabil de concretă, a cuiva pe care îl cunoşti, pentru a te instala pe nesimţite şi cu nesimţire într-o zonă impersonală, a suferinţei-ca-poveste, spectaculoasă şi banală în umanitatea ei ultimă. Un singur vinovat pentru această alunecare de la culpabilizare la catharsis: literatura. Numai acolo, în corpul literaturii, insuportabilul devine suportabil.
