Scrierea și documentarea au durat cu totul ceva mai puțin de doi ani. Asta dacă nu punem la socoteală perioada în care scriam Fotograful și mai salvam, din cînd în cînd, cîte o sursă pe care o găseam, pentru Manuc. Tot atunci am scotocit pe la anticariate după biografiile lui Manuc, adunam tot ce mă putea ajuta, fără să încep cu adevărat însă. Satisfacțiile pe toată această perioadă vin din faptul că ajungi să te bucuri de micile sau mai marile izbînzi ale personajului tău, cot la cot cu el, cu aceeași intensitate cu care te-ai bucura de unele reale. Chiar dacă știam ce se va întîmpla, chiar dacă eu singură eram aceea care le căutam și le găseam motivațiile ascunse ale deciziilor pe care le luau, totuși nimic nu-mi strica bucuria pe care o trăiam atunci cînd scriam o pagină la sfîrșitul căreia Manuc sau Ruxandra ieșeau victorioși. Seamănă puțin cu ceea ce trăiești atunci cînd crești un copil. Iar bucuriile, atunci cînd iese în lume, sînt pe măsură. Totuși, Hanul lui Manuc este cartea din care ies cel mai greu, pînă acum. Încă nu mă pot desprinde de Ruxandra, Vlaicu, boierii Sămărghiteni și tot alaiul acela de personaje.
