pe constantinpistea.ro

Declanşatorul a fost procesul lui Vişinescu. Observator cultural a găzduit un „serial” (profesionist) de la faţa locului, din sala de judecată. Atunci m-au ajuns cîteva imagini legate de închisoarea din R mnicu Sărat, unde am ajuns să fiu, la 10 ani, „contemporană” ultimilor ani ai terorii dinăuntru. Mai ales zidurile, al căror colţ l-am văzut de la locul de joacă, autogara, de mai multe ori. Aveau o împotrivire, nu se arătau deşi le aveai în ochi. A mai fost o imagine, dar nu am developat-o decît odată cu apariţia bătrînelului îndoit de ani, nu de căinţă, smucit şi rămas în moli(m)a timpului său de… glorie. De acolo venea şi pumnul dat în microfon, şi cîte o formulare agresivă. Imaginea, după cum explic şi în mărturia aflată pe copertă cărţii, era a unui şir de deţinuţi, scoşi să sape un şanţ pe bulevardul gării. A rămas înăuntrul meu ca într-o cameră obscură şi, cînd a dat de revelator, au ţîşnit de acolo toate uniformele, în zeghe. În ele atîrnau ca spînzuraţii de propriile dungi nişte momîi. Nu aveau chip. Sau aveau măşti de pămînt. Aici zăcea chiar actualizarea unei torturi, împinsă în actualitate, culpabilă deopotrivă. Mai este vorba de o ultimă imagine, piatra în care fusese pus să lovească de dimineaţă pînă seara Corneliu Coposu. A intrat de multe ori în scrisul meu, înaintea Oraşului închis. Se strecura mereu şi o… vedeam. Nu ştiu nici acum modul cum s-a făcut această imagine, dar a stat mereu la pîndă şi a devenit, pentru mine, şi în vis, şi la lumina zilei, tot mai „reală”. Este şi metafora centrală a cărţii, unde pietrificarea în timp a locului s-a realizat nu doar prin betonarea Centrului din anii ʼ70, ci şi a faptelor din închisoare, mai ales pe vremea comandantului Vişinescu. Mă întreb şi astăzi cum de a apărut şi s-a fixat imaginea pietrei şi a omului astfel pedepsit în mintea mea de copil, apoi de adult, fără să o cred vreodată neverosimilă.