Înainte de a scrie ceea ce citiți acum – mai exact, imediat ce am ajuns la sfîrșitul cărții lui Florin Iaru Sînii verzi –, am pus pe Facebook un text scris „la cald” despre povestirile lui. Mi s-au părut splendide, încît simțeam nevoia s-o spun imediat și altora. Au trecut cîteva zile de atunci. Nu mi-a scăzut deloc entuziasmul, deși, cînd e vorba de proză scurtă și mai ales de proza scurtă pe care o scriu prietenii mei, am la lectură un fel de stare de alarmă, care mă face să vînez scăderi și bîlbe. Sînt atît de bucuros cînd nu găsesc defecte în texte, încît trebuie să le mai citesc o dată, pentru o lectură tihnită. La recitire, povestirile lui Iaru mi-au plăcut mai mult decît prima oară. Am descoperit în ele, în afară de virtuozitatea lui artistică, ceva aparte, de o profunzime care-ți tulbură convingerile despre lume și viață, dar și mai și, față de ceea ce crezi că ești ca persoană fizică. Trebuie să-l citiți pe Iaru ca să vă dați seama cum stați cu așa-zisa voastră condiție de oameni obișnuiți și, mai ales, ca să vă împăcați cu subconștientul vostru care vă spune, sîcîitor, că sînteți altfel decît vă credeți, ceea ce nu vă place, din comoditate sau din teama oarecare de a răsturna lumea peste noapte.
