Romanul ține de obsesia lui Tanizaki pentru femeile fatale, care s-a ținut după el încă de la povestirea de debut. Aici, femeia fatală, fiica unică a unei familii onorabile de cămătari, fuge de acasă împreună cu un servitor care pînă atunci era și el un tînăr onorabil, dar nu într-atît încît să-și poată ridica nasul la fata stăpînilor. Cei doi îndrăgostiți se apucă de crime, ca să-și vadă de amorul lor. Sîntem în Japonia tradițională, cu chimonouri și sandale, cu samurai activi și cu gheișe cu reputație încă îndoielnică, de curve cu pretenții, mai degrabă decît de artiste ale acompaniamentului. Toate astea însă nu sînt povestite și pentru cititorul occidental, cum face mai tîrziu Haruki Murakami, finalistul contemporan al Nobelului, ci pentru japonezul care ține minte dacă nu istoria, măcar tradițiile țării sale. Așa că notele de subsol ale traducătoarei mi se par binevenite. Sînt curios însă dacă aceste note nu s-ar putea adresa și cititorului obișnuit din Japonia de azi, ca să-l ajute să priceapă cuvinte care nu mai sînt în uzul limbii vorbite și care deveniseră arhaisme sau cel puțin cuvinte rar folosite, încă de pe vremea lui Tanizaki. Dar închipuiți-vă un ritm epic de un modernism fără cusur, ambalat într-o poveste despre alte vremuri, ca și cum Sadoveanu al nostru s-ar fi apucat să scrie thrillere, apăsînd pînă la podea accelerația romanelor sale. Așa ceva nu se poate, o să spuneți. O să vedeți că se poate.
