pe blog.goethe.de

A început ca o colecție de povestiri. Aveam niște nuclee narative, aveam niște imagini, aveam niște poeme pe care doream să le dezvolt, dar în mintea mea le-aș fi abordat cu voci diferite, aș fi jonglat cu persoanele și timpurile, cu stilurile și influențele. Însă cînd am început să scriu m-am instalat atît de bine în vocea acestui narator, m-am surprins că lucrez la o evoluție (involuție) a vocii pe măsura maturizării, încît am început semi-conștient să scriu la un „roman de povestiri” (cum i-a spus Rareș Moldovan). Lucrurile se legau natural, existau niște fire care străbăteau cartea cînd la adîncime, cînd la suprafață, încît nu le-am mai putut nega. Inițial am vrut să pun subtitlul „poem”, dar redactorul cărții m-a amenințat cu un infarct. Nu pot nega faptul că aici sînt povestiri. Nici că e roman nu pot nega. Fără nici o ingerință a marketingului. Un mare critic și scriitor britanic acum uitat, V.S. Pritchett, avea vorba asta despre proza scurtă: că este ceea ce surprinzi cu coada ochiului, în grabă. Eu am multe lucruri de acest fel, dar și multă meditație, anamneză, treburi migăloase și construite, care ar cădea în zona romanescului.