în Dilema veche nr. 695

O galerie de personaje pitoreşti, marginale, evocate cu multă căldură, personaje care populează şi colorează ca un circ orăşelul de lîngă fabrica de armament. Care orăşel, după Revoluţie, ajunge să semene „curţii interioare a unui penitenciar”: oamenii au plecat în lume sau au murit, pădurea a fost tăiată, fabrica a fost vîndută la fier vechi, iar Aleea a devenit „o margine frîntă de ghetou”. Jurnalistul se întoarce acasă într-un loc la fel de straniu precum un alt colţ îndepărtat de lume. Apar multe dintre jocurile şi aventurile copilăriei (absurde, crude şi, uneori, dezgustătoare), dar, mai ales, fotbalul în două episoade care amintesc de regretatul Sorin Stoica. Altfel, nu doar pentru pasiunea pentru filmele cu Stan şi Bran, pentru cai, pentru ştirile scurte din gazete şi pentru Bohumil Hrabal (căruia îi este dedicată cartea), dar şi prin simpatia faţă de clişee, patetism şi retorică („cîtă rutină încape şi într-o Revoluţie”) şi prin voluptatea formulărilor („arta de a fi aprig în reciprocitatea sentimentelor”), Andrei Crăciun îşi „trădează” pasiunea şi aduce un omagiu, deopotrivă tematic şi stilistic, literaturii hibride a lui Radu Cosaşu. Scris cu multă grijă pentru detalii şi expresie, poemul narativ elegiac dintr-o singură frază al lui Andrei Crăciun are cusurul că te lasă nostalgic după mai mult.